Teatrul Sica Alexandrescu

Telefon: +40 268412969

Articole

Cronici Despre iubire la om

„(...) Dacă pădurea lui Claudiu Goga este limita încâlcită, neuronală, dincolo de care pâlpâie Augsburgul – speranţa perfecţiunii, a posibilităţii fiecăruia de a se comunica –, pădurea de mesteceni a lui Dabija este un soi de limită indecisă a unui manej erotic. Din nici un unghi al scenei (gradenele sunt aşezate în dreptunghi, în jurul «pădurii») nu se poate vedea întreg spaţiul de joc, fiindcă spectatorii sunt «pitiţi» după trunchiurile subţiri, printre care se ascund, de altfel, şi cele trei personaje, sugestia jucând dublu rol: ironizare a receptorului, dar şi modalitate de a-i face cu ochiul căci, nu-i aşa?, ce vi se povesteşte aici ştiţi voi bine de-acasă... Toţi ne pândim, ca să mai treacă vremea, încercând să răspundem, de bine, de rău, convenţiei de ipocrizie socială.

Înlăuntrul pădurii falice (crescute anarhic, ca orice pădure care se respectă), ca atare desenate din drepte verticale, toate celelalte linii sunt curbe, ondulează ca un dans prenupţial: «casa» lui Ivan Petrovici Bugrov (Marius Cordoş) şi cea a lui doctorului Grigori Vasilievici Groholski (Demis Muraru) sunt reduse la câte un balansoar şi la o grămadă de perne, iar podiumul pe care stau acestea, funcţionând şi ca drum de acces între ele, are şi el curbe de balansoar ori de şold de femeie (şi de bărbat, ca să nu fiu acuzat de discriminare). Pe sub podium sunt lăsate ca-n părăsire varii obiecte – computere, lighene etc. –, care ţin de exerciţiul social, material, gospodăresc al vieţii, nu de cel sexual, singurul care defineşte «iubirea la om» printre trunchiurile care nu mai au nevoie nici de ramuri, nici de frunze, căci îşi sunt şi sunt suficiente. Şi, evident, necesare...

În acest context «geografic», povestea adaptată de Nicolae Urs după un text de tinereţe al lui Cehov, Marfă vie, cu inserturi însă şi din alte zone ale operei lui Anton Pavlovici, îşi poate desfăşura nestingherită comedia tandră şi «civilizată». Bovarica Liza Ivanovna (Iulia Popescu) pendulează între soţul burghez şi doctorul amorez, tricotând ca la carte tabloul triunghiului conjugal prin poienile ondulate şi pe potecile unduinde ale pădurii. Femeia se lasă negociată, vândută, împrumutată, ameninţată, mângâiată până când triunghiul se linişteşte şi funcţionează calm, plutind mai departe, fiindcă, desigur, Liza ştie adevărul: «Nimic nou: ziua seamănă iarăşi cu ziua, noaptea seamănă iarăşi cu noaptea». O bovarică mântuită, ca să zic aşa, lăsând abil pădurea să se umple de tandreţe, de «bancuri cu evrei», de copii, vindecând masculii de convulsiile instinctului de proprietate şi, în consecinţă, silvicul de silnic. Şi astfel, vor deveni probabil inutile exploziile de năduf ale soţului Ivan Petrovici («Te iert pentru a cincea oară!» – Crăcănel o păţise de opt ori, nu?) ori ale amantului Grigori Vasilievici («Ce vină am eu că te iubesc...? »). în definitiv, imaginea de pe coperta caietului de sală spune tot: e suficient un gest, intenţia unui gest de atingere feminină a fragilului trunchi falic, pentru ca lumea să intre la locul cuvenit, pe tandrul ei făgaş.

Doru Mareș, Pădurea, un personaj

(„Observatorul Cultural”, nr 561, din 4.02.2011)

 

 

 

 

„(...) Marius Cordoş - soţul Ivan Petrovici Bugrov. Iulia Popescu - soţia Liza Ivanovna. Demis Muraru - amantul doctor Grigori Vasilievici Groholski. Trei actori extraordinari, pe care i-am redescoperit cu mare bucurie în spectacolul de la Braşov.

Pe Marius Cordoş îl ştiam recent din Puterea obişnuinţei, montat de Claudiu Goga, după textul lui Thomas Bernhard, dar şi din Amadeus de Schiffer, Fata fără zestre de Ostrovski, Aşteptându-l pe Godot, de Beckett, ultimul pus în scenă tot de Alexandru Dabija. Lui Marius i se potriveşte perfect, în Despre iubire la om, rolul de soţ frust, de slugă şireată care ştie să-şi urmărească interesele pecuniare dincolo de bătăile inimii. îşi iubeşte soţia, dar o vinde fără prea multă bătaie de cap, iar mutrele circumspecte de om brutal, cu o sexualitate primitiv îngroşată, sunt remarcabil interpretate de actor. «Femeile, frăţioare, sunt în stare să-ţi ierte totul: şi mutra de beţiv, şi infidelitatea, şi bătăile, şi bătrâneţea, dar sărăcia - niciodată!», emite, blazat, Ivan Bugrov.

Alexandru Dabija se află acum la al cincilea spectacol pus în scenă la Braşov, după Fraţii, Aşteptându-l pe Godot, Vă pupă Piticu' din Franţa şi Colonelul şi păsările, în ultimele două montări fiind distribuită şi Iulia Popescu.

Actriţa joacă acum, în adaptarea după Marfă vie, rolul soţiei adulterine, amanta-vampă şi iubita suferindă, care-şi plânge soarta despletită printre copaci, acoperind cu forţă şi sensibilitate, toate registrele acestor trăiri tumultuoase. După o vreme, în braţele doctorului pe Liza Ivanovna o roade tristeţea, pe care nu se sfieşte să o mărturisească în faţa fostului ei bărbat: «Mi-e dor de copilul meu...de viaţa noastră de dinainte, de veselie. Când eram cu tine mergeam la teatru, la club, la cunoscuţi. Aici, cu Groholski, e pustiu şi o linişte de moarte...Nu-i lângă mine decât un singur om, şi acela cu bolile lui, şi veşnicele-i sărutări dulcege...».

Doctorul Groholski, fabulos interpretat de Demis Muraru, trece de la generozitate la umilinţă şi resemnare, ajungând să fie o paiaţă-cârpă, care înoată în compromis până în pânzele albe: «Lupt, lupt din răsputeri; dacă n-am tărie în mine, dacă sunt slab şi laş. Nu pot să lupt împotriva firii! înţelegi? Sunt furios ca un câine turbat! Mă urăsc şi mă dispreţuiesc! Doamne, am ajuns să mă ţin de poalele unei femei măritate ca un băieţaş desfrânat, să-i scriu scrisori idioate, să mă umilesc...».

Groholski te impresionează prin bunătatea omului onest, căruia i se face o milă straşnică de soţul înşelat. Doctorul nu a învăţat încă o lecţie de viaţă pe cât de dură, pe atât de cinică: cel pe care nu-l ucizi din milă te va ucide fără milă. Şi plătim amarnic tocmai pentru cumsecădenia noastră, pare să ne râdă în barbă Cehov.”

 

Simona Chițan, Despre iubire la om

(„Adevarul literar și artistic”, 25 ianuarie 2011)


 

 

 

 

„(...) Pentru a crea o armonie teatrală, Dabija te introduce în acel „soi de bazar uman” care este Cehov, precum spune regizorul, în care găseşti absolut tot ce-i aparţine omului. «Nimic nu-i străin omului din ce există în Cehov», afirmă Dabija. De aceea, în scenă e un «amestec de timpi». O demonstrează, în primul rând, scenografia semnată de Cosmin Ardeleanu, sugerând locuri geografice, spaţii în care se desfăşoară acţiunea, prin anumite obiecte simple, la prima vedere, dar importante ca mijloace de a-ţi trezi un gând sau un sentiment.

Puntea ondulată îţi dă impresia unui drum lung – fie între gu­bernii, între oraşe, dar şi între epoci; îţi dă impresia unei poteci pierdute prin pădurea de mesteceni, care leagă două moşii, dar şi inimile a trei persoane ce formează un triunghi conjugal, lucru ce poate fi perpetuu pe pământ. Poţi remarca, din unghiul în care stai la spectacol (publicul e pe scenă), între altele, lucruri ce aparţin epocii de astăzi. Alexandru Dabija crede că ideea de a-l contemporaneiza pe Cehov poate să pară unora barbară. în acelaşi timp, «ideea de a-l ţine în acvariul lui de 1900 este depăşită, dar într-un fel statică, septică şi nu ne atinge foarte tare”. Spectacolul acesta te «atinge», aşa cum «atinge» Cehov.

Marfă vie este femeia. Amantul negociază cu soţul acesteia preţul. Se negociază preţul iubirii. Dragostea, sentimentul, fericirea se vând. Nu e o noutate, e un comerţ veşnic: femeia e de vânzare. în spectacolul lui Dabija tema e vie, intriga e captivantă. Regizorul s-a apropiat cu mare uşu­rinţă de text, tratându-l simplu. Din acest text tragicomic, noi vedem partea de comedie. Istoria sentimentală nu e străină nimănui, e pe înţelesul fiecăruia.

Trei actori talentaţi ai Teatrului braşovean, care ar trebui să fie bine cunoscuţi la nivel naţional, căci merită, Marius Cordoş, Iulia Popescu şi Demis Muraru interpretează cele trei personaje din spectacol: Soţul, Soţia şi, respectiv, Doctorul. Actorii se înţeleg bine, limbajul scenic îi uneşte. Doctorul este amantul, care, îndrăgostit, îi cere soţului amantei sale să i-o dea pe bani, să renunţe la ea, căci se iubesc. Şi Soţul îşi iubeşte Soţia, numai că ea s-a plictisit în cuibul conjugal, căutând aventura. După ce o vinde şi ea pleacă fericită cu Doctorul, Soţul îmbogăţit rămâne cu băieţelul lor. Plictiseala însă o face pe femeie, la noul loc de trai, în Crimeea, să tragă cu ochiul peste drum, unde tocmai s-a mutat un locatar, aflat în plină distracţie cu tinere franţuzoaice. Femeia îşi recunoaşte soţul şi fiul, care «a mai crescut» de când ea nu l-a văzut. Plictisită, de data aceasta de Amant, Soţia se dă la Soţ. Dar târgul e târg. Soţul refuză, are socotelile sale, căci a terminat banii. Ca să nu fugă cu Soţul, bietul Doctor îşi mai cumpără o dată iubita, dându-şi moşia. Ea, totuşi, fuge cu cel cu care e cununată.

Actriţa Iulia Popescu îşi prezintă personajul cu fragilitatea femeii îndrăgostite, pasionată de teatru, şi cu duritatea femeii ruse din societatea de mijloc, care luptă pentru supravieţuire. O face extraordinar de bine. Marius Cordoş, un actor cu foarte multe roluri memorabile pe scena braşoveană, dă consistenţă spectacolului prin capacitatea sa interioară dar şi exterioară de a forma chipul personajului încredinţat. Al treilea interpret, Demis Muraru, este cu siguranţă, o surpriză scenică. Vigoarea de care dă dovadă şi apropierea de rol îl face credibil în faţa publicului.

Ce se întâmplă în finalul spectacolului creat de Dabija? Femeia căsătorită e şi cu Soţul şi cu Amantul. Trăiesc toţi împreună: Soţul – stăpân pe situaţie; Amantul – umilit, e pentru amuzamentul Soţiei, că tot se plictiseşte sărăcuţa; ea, Soţia – nevastă în casă, dar în braţele Amantului, aşteptând al doilea copil. Totul e într-un joc firesc, frumos construit. în triunghiul conjugal se învârte un fel de «morală nouă» a vremurilor de astăzi. Totuşi e o puşcă pe acolo. O ţine în mâini Soţul încornorat.”

Maria Sîrbu, Triunghiul conjugal sau Cehov-Dabija-actorii

(„Jurnalul Național”, 26 ianuarie 2011)

 

<<inapoi

Newsflash

PREMIERĂ STAGIUNEA 2016-2017     

31 MARTIE 2017, ORA 19

POVESTE DE IARNĂ

de William Shakespeare

 

traducerea: Dan Grigorescu, Ion Vinea

versiunea scenică: Radu Aldulescu

Distribuția:

Mihai Bica                    Carmen Moruz

Marius Cisar                 Viorica Geantă-Chelbea

Gabriel Costea              Mirela Borș        

Vlad Jipa                      Claudia Suliman

Dan Cogalniceanu         Patricia Ionescu

Vlad Pavel                    Elena Manoliu

Relu Sirițeanu

George Custură

Vlad Țigănuș

Vasile David  

 

Regia: Alina Hiristea

Scenografia: Cosmin Hiristea

Light design: Lucian Moga

Asistența de regie: Gabriel Costea

Asistența de costume: Alexandra Dumitriu

Poveste de iarnă” este una dintre ultimele comedii ale lui William Shakespeare, istoria a doi prieteni din copilarie, Leontes si Polixenes, care se reîntâlnesc după mulţi ani. Leontes este, acum, regele Siciliei, iar Polixenes, Regele Boemiei. În vizita la Leontes, Polixenes e bucuros să rememoreze trecutul alături de acesta. După un timp, când decide să plece, Polixenes e rugat de Leontes să mai ramâna. Pentru că nu acceptă, Leontes îşi trimite şi soţia, pe Hermoine, să-l convingă. Aceasta reuşeşte. Dar Leontes în loc să se bucure începe să bănuiască o aventură între soţia sa şi cel mai bun prieten.

Tragicomedia atemporală al lui Shakespeare și obsesia răscumpărării este recreată în spectacolul montat de Teatrul ”Sică Alexandrescu” din Brașov de regizorul Alina Hiristea, după adaptarea scenică a scriitorului Radu Aldulescu, pornind de la traducerile lui Dan Grigorescu și Ion Vinea.

Încadrată în genul comedie teatrală, scrierea lui Shakeaspeare este însă și o dramă despre iubire și gelozie, putere și speranţă. Păstrând omul și a divinul într-un echilibru rafinat, Poveste de iarnă combină exoticul și magicul cu psihologia realistă a tragediei.

Hermiona  e  neprihănită.  Polixenes  nevinovat.  Camillo  e  un supus devotat, Leontes e un tiran gelos, iar regele va rămâne fără  moştenitor  dacă  ceea  ce  s-a  pierdut  nu  va  fi  regăsit.” (W. Shakespeare)